(Mie însumi).
Fără-ncetare, din înalt
timp-fără-timp în mine cade
în triste-zilele-cascade
în nopţi tăcute, de cobalt.
Eu sunt rămasul din cruciade
la fulgere nu mai tresalt;
fără-ncetare, din înalt
timp-fără-timp în mine cade.
Strângând străvechile monade
Cuvântu’acum devine psalt
zidindu-mă ca-ntr-un bazalt:
timp-fără-timp în mine cade
fără-ncetare din înalt.
Bucureşti, Februarie 1998
Sensul versurilor
Piesa este o meditație melancolică asupra timpului și a izolării personale. Vorbitorul se simte prins într-un ciclu nesfârșit, reflectând asupra trecutului și prezentului său.