Stăpâna mea, primordială,
zee purtând în chip sublimul de femee
urcând adâncul vieţii de din moarte – iar eu,
Osiris, datul tău de soarte –
tu ai rămas ca vârful în idee
purtând în chip sublimul de femee
(altarul tău îl voi sluji-n veghere
misterizând la marile-ţi mistere
statura ta mă va-mplini-n statură
cu numele-ţi sfinţi-voi aspra gură
imnificând puterii prin putere
misterizând la marile-ţi mistere)
când am să mor – şi zeii mor, fireşte! –
tu să mă-aduni din pulberi, omeneşte
şi să-mi descânţi şi sângelui să-mi stărui
tu, focul meu, de foc să mi te dărui
ca iar să luminez în cer zeieşte
tu să mă-aduni din pulberi omeneşte
Sensul versurilor
Piesa este o invocație către o divinitate feminină primordială, o zeitate asociată cu viața, moartea și renașterea. Vorbitorul se oferă ca slujitor și își exprimă dorința de a fi reasamblat de zeiță după moarte, pentru a renaște în lumină.