Paul Celan – Marianne

Fără liliac îți este părul, iar chipul tău cel din sticla oglinzii.
Dintr-un ochi într-altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel:
precum frunzișul de piatră spulberă turnul și cum mai spumegă crângul de sulf.
Apoi îți zvâcnește un fulger în jurul gurii – acel ascunziș cu așchii de vioară.
Cu dinți de zăpadă mânuiește unul arcușul: O, mai frumos răsună trestia-n vânt!.
Ești și tu, iubito, o trestie și cu toții o ploaie suntem;
Un vin fără seamăn îți e trupul și-l bem cu toți zece;
o luntre în lanul de grâu inima ta, vâslim îndreptându-ne spre noapte;
un ulcior de albăstriu, cum mai sari tu ușor peste noi, iar noi dormim..
În fața cortului sosește plutonul, te ducem la groapă chefuind.
Cum răsună pe dalele lumii talerul greu din vis.
Cu inima plină de ore, așa ai venit tu la mine – ți-am spus:
Părul nu ți-e închis la culoare.
Așa l-ai ridicat tu ușor pe talerul suferinței, era mai greu ca mine..
Ei vin pe corăbii la tine și-l încarcă, îl oferă spre vânzare în târgul plăcerilor –
Îmi zâmbești din adâncuri, mă plâng ție pe terezia care rămâne ușoară în vânt.
Mă plâng: Părul tău nu este închis la culoare, ei îți oferă apa mării, iar tu le dăruiești buclele..
Șoptești: Ei umplu lumea cu mine, iar eu îți rămân ca o strungă în inimă!
Tu spui: Pune-ți pe tine frunzișul anilor – e timpul asta să faci, ca apoi să vii să mă săruți!
Frunzișul anilor este de culoare închisă, părul tău nu.