Dinspre mare, pe drumuri se prelinge o ceață
ca un abur de vită care-n frig stă-ngropată,
și vin limbi lungi de apă și-nvelesc deîndată
luna ce promisese să ne dea sfânta viață.
Toamnă ce vii devreme, c-un frunziș ce vibrează,
steagul tău când palpită peste lume și sate
lângă râu, ca smintite, cântă doamnele toate,
caii în Patagonia se aud cum nechează.
O liană de seară pe-al tău chip stă vioaie,
care crește-n tăcere, de iubire purtată,
și spre-a cerului talpă negreșit se înalță.
Mă înclin spre-al tău trup mistuit de-o văpaie
și iubesc sânii tăi, dar și toamna bogată
ce-al său sânge albastru îl împrăștie-n ceață.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, îmbinând imagini ale naturii cu sentimente de iubire și admirație. Toamna este personificată și asociată cu frumusețea feminină, creând o atmosferă contemplativă și nostalgică.