Pământul verde s-a dăruit
aramei, aurului, secerișului,
frunzelor și grânelor.
Dar când se ridică toamna
cu steagul larg desfășurat,
te văd numai pe tine
și părul tău în spice.
Văd monumentele vechi
de piatră roasă,
dar dacă ating cicatricea de piatră,
corpul tău îmi răspunde
și degetele mele te recunosc
deodată, tremurând,
fierbinte și dulce.
Trec printre eroii
decorați de curând
de pământ și de colb…
În spatele lor, tăcută,
cu pașii tăi mici,
ești sau nu ești tu?
Ieri
când au smuls din rădăcină
bătrânul arbore pitic,
te-am văzut răsărind
și privindu-mă
dintre rădăcinile torturate
și însetoșate….
Iar când plutește visul,
pentru a mă lăsa pradă
propriei mele tăceri,
vine
un mare vânt alb
care-mi dărâmă visul
și cad din el frunze,
cad ca niște cuțite,
peste mine,
însângerându-mă….
Și fiecare rană
are forma buzelor tale!
Sensul versurilor
Piesa explorează o legătură profundă cu natura și cu o persoană iubită, ambele fiind marcate de trecerea timpului și de pierdere. Natura devine un simbol al iubirii pierdute, iar amintirea persoanei dragi este asociată cu durere și cicatrice.