Omar Khayyam – Rubaiat

Întrucât sunt foarte multe catrene Rubaiat, de la numărul 1 la 186 le-am adunat într-un singur loc spre lecturare, nu sunt 186, ci numerotate aleatoriu. Traducerea imaginară aparține poetului Ștefan Dincescu.
(Posteritatea virtuală a rubaiatelor lui Omar Khayyām).

Rubaiat 1.
Cortina destinului nimeni n-a ridicat-o.
Secretele enigmei nu le deține nimeni.
Ani șaptezeci și doi am tot reflectat.
Dar n-am aflat nimic, niciodată. E ne-nceput misterul.

Rubaiat 2.
Tristeți, nenorociri noi le-am avut, e tot!
O clipă, -n lumea asta, azil ni s-a dat, e tot!
Taina Creației ne rămâne-o taină deplină:
Plecăm, de regrete pătrunși, neștiind mai mult. E tot!.

Rubaiat 3.
În tablele Creației, ce există poartă un semn.
Al universului Pictor binele și răul le ignoră.
E-nscris în soarta-ne ce a vrut Domnul.
Deșarte ni-s toate strădaniile. Nu-nvingi iluzoriul.

Rubaiat 5.
Lumea de-apoi sfârșit nu va avea. Va fi fără margini tristețea.
Acolo, sus, aștrii au scris-o. Trăiești azi, fii mulțumit:
Din a trupului tău pulbere, cărămizi va turna sclavul,
Cimitire, altele, să se ridice, pentru-alți oameni.

Rubaiat 6.
Dincolo de-această perdea, nimeni nu poate ajunge.
Nimeni nu străpunge și străbate misterul.
Singura noastră casă-i sânul pământului.
O, regrete! O enigmă, o rană, un secret.

Rubaiat 8.
Gândește-te că de-al tău suflet te vei despărți.
Dincolo vei merge, de perdeaua Domnului.
Tu ai venit nu știi de unde. Secret pierdut. Ridică-ți cupa.
Fericit încearcă azi să fii. Te vei duce unde? Habar n-ai.

Rubaiat 9.
Spune-mi, e mai frumos cerul că m-a făcut să trăiesc pe pământ?
Splendoarea lui, măreția-i, ele ce vor pierde după plecarea mea?
Urechile-mi, două, n-au auzit nicicând pe nimeni spunându-le
Nici de ce-am venit, nici de ce-am plecat.

Rubaiat 11.
Misterul etern cine-l cunoaște? Nici tu, nici eu.
Taina asta ne urmărește, cine-a învins-o? Nici tu, nici eu.
Dincolo de cortină, se îngrijește cine de tine, de mine?
Iar cortina când se ridică, -i goală scena. Nici tu, nici eu.

Rubaiat 12.
Al Creației sens noi suntem; care altul ar fi?
Esența privirii divine noi suntem – cine știe să vadă.
Și-al lumii mare ochi comparabil de-i c-un inel,
O incizie fă-i: nestemata inelului noi suntem!.

Rubaiat 13.
De-s beat de vin vechi, ei și! cu-atât mai bine: beat, sunt!
Necredincios sunt sau idolatru, sunt oare zoroastrian? Sunt orice!
Cine despre mine vreo idee-și face mă-ntemnițează-n el.
Ce-mi pasă? Îmi aparțin! Cel care sunt, sunt.

Rubaiat 22.
În lacrimi era picătura de apă, departe de Ocean.
Și-ncepu Oceanul să râdă! , , Noi suntem tot numai împreună.
În afara noastră ce-i? Părțile unui tot suntem.
Despărțiți când suntem, asta-i printr-un punct aproape invizibil. ”.

Rubaiat 27.
De la adevăratul credincios la necredincios, ți-o spun, e doar o suflare
Și-i doar o suflare, -ntr-adevăr de la dogmatic la nesigur;
În spațiu acesta atât de prețios, între două suflări, trăiește fericit:
Viața se duce, moartea vine, trecerea noastră-i doar o suflare..

Rubaiat 29.
O, Khayyãm! Pe de-a-ntregul seamănă trupul tău cu un cort.
Suflet îi e sultanul, iar ultimu-i palat, nimicul.
Când cortul și-l părăsește sultanul, toți vin, ferraș-ii morții,
Să-l distrugă ori să-l strângă pentru-a-l ridica-n alt loc. În alt loc?.

Rubaiat 30.
Viața vine, viața se duce, când dulce, când amară.
Printre buze ne părăsește sufletul, la Nișãpur ca la Bagdad.
Cupa ridică-ți-o și bea vin, căci după tine și mine, luna
Trece de la ultimu-i pătrar la primul, trece la nesfârșit..

Rubaiat 32.
Studentul își face sul diplomele, iar vârsta frumoasă țăndări se face.
Primăverile nepăsărilor noastre s-au dus, uite iarna.
Pasărea nebuniilor noastre tinerețe e numele-i:
Eu nu știu când s-a așezat, nici când a plecat.

Rubaiat 34.
Până unde vei merge, la Substanța ta meditând
Sau întrebându-te despre Ființă și Neant?
Bea vin! Se ține moartea scai de viața asta.
Preferă-le somnul sau beția, -ntrebărilor!.

Rubaiat 36.
Pe vechile metereze din Tus, am văzut pasărea cocoțată
În fața regelui Key-Kâus. Vai! doar un craniu era!
Și ea, pasărea, întreba craniul:
, , Gloria-ți unde s-a dus? Și unde ți-s tobele, tobele? ”.

Rubaiat 37.
În atelierul olarului eram, ieri-seară.
Mute sau guralive, am văzut acolo oale două mii;
Și dintr-o dată, una dintre ele vorbi:, , Dar unde-s
Olarul, vânzătorul, cumpărătorul de-urcioare? ”.

Rubaiat 39.
Sclavi ai minții noastre suntem în fiece zi; până când?
Să trăiesc o singură zi, îmi pasă puțin; să rămân ani o sută, la ce bun?
Adu-ne-o carafă de vin, să ne grăbim, cuvine-se să bem,
Înainte ca, -n atelier, olarul să ne toarne-n urcioare!.

Rubaiat 40.
Uită ziua ce-a fugit din existența ta. Uit-o!
Uită ziua ce-o să vină. Încă nenăscută. Uit-o!
Asupra a ceea ce e și nu mai e, zadarnic meditezi.
Nu-ți arunca-n vânt viața. Clipa fericit trăiește-o. Uit-o!.

Rubaiat 42.
În măreția-i, cu cerurile castelul se-ntrece.
Rând pe rând, pe-aici, suverani au trecut în aure de glorii.
Pe creneluri, noi am văzut așezându-se turtureaua.
Și striga, pe ruinele lor: „Unde? Unde? Unde? Unde? ”.

Rubaiat 47.
Roata vieții nici început n-are, nici sfârșit. Atunci?
Lacrimi și suspine, a pleca, a veni; a trăi, a muri. Atunci?
De noi, cine poate ști ce vânt bun ne-aduce
Și ce vânt ne-ntoarce, în ce port? Atunci?.

Rubaiat 48.
Când oamenii dorm, nu li-l neliniștim noi somnul,
Nu-i facem să strige: „O, Doamne, Dumnezeul meu! ”
Nu dormi pe bogățiile tale, nu adormi pe frumusețea ta…
Într-o noapte, toate ți se vor lua….

Rubaiat 50.
Ca mine-a fost urciorul acesta: o iubitoare ființă, nefericită.
Pentr-o șuviță de păr a suferit, al unui idol păr.
Toarta asta, o vezi atașată la gâtu-i?
Brațul era, al unui îndrăgostit, la gâtul unei alese frumuseți.

Rubaiat 51.
Înainte de tine, de mine, amurguri au fost, aurore,
Cu mult înainte de noi, cerul s-a învârtit în el însuși.
Ah! Piciorul în pulbere pune-l cu grijă:
Privirea a fost, și ochiul unei frumuseți!.

Rubaiat 52.
Au venit norii negri, începe să plouă pe iarbă.
Nu se mai poate trăi fără vin, culoare de granat.
Ne-ncântă azi iarba, ne minunează verdeața-i,
Dar mâine, iarba din pulberea-ne va răsări. Pentru care priviri?.

Rubaiat 54.
Străin mie însumi, când istovit voi fi,
Iar, pentru alții, voi ajunge-o poveste,
Putea-voi cere ca din argila mea
Să se facă-o stacană pentru sumbra tavernă?.

Rubaiat 55.
Ieri, la bazar, am văzut un olar.
El frământa, călca argila-i cu piciorul.
Și părea a-i spune argila:
„Odată ca tine am fost. Ah! poartă-te cu mine mai blând…”.

Rubaiat 57.
Am intrat la olar. Se agita aproape de roata-i.
Gâturi de sticlă modela, toarte de oale:
Unele se trăgeau din capete de sultani,
Făcute, altele, din picioare de cerșetori erau….

Rubaiat 63.
O, neliniștit om, acest trup, al tău, nu-i nimic.
Bolta celor nouă ceruri scânteietoare nu-i nimic.
Fii vesel în locul unde stăpână-i dezordinea.
Suntem aici doar o clipă. Și chiar clipa asta nu-i nimic.

Rubaiat 66.
Din tavernă, -ntr-o dimineață, un glas. Striga:
, , Ajutor! Veseli băutori, tineri băutori, ridicați-vă!
O cupă, haideți, să mai golim, ultima!
Sorocul ni se apropie, aproape-i vinul din urmă…’’.

Rubaiat 68.
Când voi muri, trupul cu vin să mi-l spălați,
De la mine, drept rugăciuni, laude-aduceți cupelor pline!
Dacă doriți să mă vedeți iar, în ziua învierii,
Pulberea cerneți-o, din praful tavernei.

Rubaiat 74.
Dormeam. Am crezut vocea c-aud, a unui înțelept. „În somn,
Nimănui, vreodată, roza fericirii nu i s-a deschis.
Pradă, atunci, de ce să te lași, trăind, unei alte morți?
Trezește-te și bea vin. Secole-ți rămân ca să dormi! ”.

Rubaiat 81.
Copacul tristeții nu-l răsădi în inima ta,
Cartea bucuriei recitește-o în fiece dimineață.
Poți să bei vin, cu prietenii tăi să-l împarți.
Vremea noastră, viața noastră, cerul ni le măsoare.

Rubaiat 82.
Nici cald, nici frig. Azi e o vreme de vis.
Pe trandafiri, ploaia nocturnă le-a dat petalelor strălucire.
Păsările toate s-au adunat, le auzi? Privighetoarea
Le spune florilor galbene: „Beți vin! Aici se cuvine toată lumea să cânte! ’’.

Rubaiat 83.
Nebun trebuie să te fi născut, vinul de rău să-ndrăznești a-l vorbi.
Dă-i muntelui vin, și muntele însuși dansează!
Să-mi poruncești, ai vrea, să renunț la vin,
Dar fără sufletul lui, cine pe om l-ar face mai bun?.

Rubaiat 84.
De-mi sunteți prieteni, încetați cu discursuri, palavre,
Iar pentru a-mi alina tristețile, toarnă-mi vin, o, saqi!
Când țărână voi fi, modelați-mă ca pe o cărămidă
Și-ntr-un colț al tavernei să mă-nțepeniți, de voi cât mai aproape!.

Rubaiat 86.
Beau vin! E firesc, în ai Domnului ochi,
Înțelepții o vor recunoaște. El m-a creat, via El a făcut-o.
De-o-ntreagă veșnicie, știe că rumenul vin o să-l beau.
De ce m-aș abține-n fața Lui, preștiința I-aș înșela-o.

Rubaiat 103.
Vinul îl cumpărăm noi, vin vechi și vin nou.
Lumea o vindem pe două boabe de orz!
Unde te duci după moarte? Întrebarea degeaba ți-o pui!
Adu-mi vin, să bem! Și să ne ducem dracului apoi!.

Rubaiat 105.
Cu mustățile am măturat pragul tavernei, istovit,
Am renunțat să cuget la lumea asta sau cealaltă; binele, răul
Bășici doar sunt, de aer! În apă să cadă, să se piardă!
De-un bob să mă sinchisesc, de orz, când cu vinul m-adorm?.

Rubaiat 107.
Jurămintele-mpreună făcute, noi toți le-am călcat.
Ușa gloriei noastre închis-o-am după noi.
Totuși nu ne blamați. Smintiți vă părem.
Cât timp suntem, suntem beți. Beți morți de vinul de-a iubi!.

Rubaiat 113.
În ochii celor ce știu să bea, nu trece drept grosolan.
În ai înțelepților ochi, păzește-te de-o îndoielnică faimă.
De vrei să bei, bea vin! Că bei sau nu bei,
Infernului de-i aparții, ți se paradisul refuză!.

Rubaiat 119.
În al regatului suflet, prudent se cuvine să știi a fi.
Pe pământ, trebuie să înveți mai ales să știi bine a tăcea.
Câtă vreme limbă ai, urechi, ochi,
Încearcă fără ochi a trăi, fără limbă, fără urechi….

Rubaiat 121.
Îi vezi pe cei doi sau trei idioți? Lumea o țin în mâinile lor.
Nimic nu știu. Superiori se cred din ignoranță.
Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ține. În splendida-le suficiență,
Eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor.

Rubaiat 124.
Vin ferește-te să bei c-un necioplit fără ținută!
Nu vei avea decât neplăceri. Noaptea va trebui să-i suporți
Confuziile, hohotele vocii, scrântelile, iar a doua zi,
Scuzele și iertările din nou ți-ar sparge capul!.

Rubaiat 125.
Dintre-ai tavernei obișnuiți clienți eu primul sunt.
Sunt cel ce împotriva legii s-a răzvrătit.
Eu, băutorul lungilor nopți, pe fiica viței-de-vie o beau
Și-i vestesc domnului strigătele bătrânei mele-nsângerate inimi.

Rubaiat 126.
Unei femei de stradă, un șeic îi spune-ntr-o zi:, , Ești beată!
În fiece clipă prinsă iată-te-n plasa primului venit! ’’
, , O, șeicule, îi răspunde femeia, sunt tot ce afirmi,
Dar tu, tu ești, uneori, ce-ai vrea mereu să pari? ”.

Rubaiat 128.
Capcane două sute în juru-ne-ai întins. Cum ai terminat,
Ne-ai spus:, , Cine pune piciorul aici pe sine se condamnă. ’’
Curse întinzi, iar pe cel ce-n ele se prinde
Tu îl numeşti rebel, morții îl sorteşti….

Rubaiat 129.
Cuvintele cu care mă frângi din ură-ți vin, o, mollah!
Nu-ncetezi să mă iei drept fără credință, nelegiuit, ateu.
Mai bine ca oricine mă cunosc și ceea ce sunt o mărturisesc.
Să mă rănești se cuvine chiar tu?.

Rubaiat 130.
Gloria de-o câștigi în cetate, te-asasinează!
În colțul tău de te-ascunzi, ești un instigator.
N-ar fi mai bine-atunci, Ilie de-ai fi sau Sfântul Gheorghe,
Să nu te legi de nimeni, cunoscut de nimeni să nu fii?.

Rubaiat 131.
O, cerule, zgârcitule, tu-l împuternicești cu norocul,
El are apeducte și bunuri, iar apa-i vine la moară.
Se-ndatorează omul liber pentru singura-i pâine;
Cerului spun, atunci, că nici cât o ceapă nu face, degerată!.

Rubaiat 134.
Am crezut a cunoaște și ființa, și neființa,
C-am ajurat și lumea de sus, și lumea de jos,
Dar nimic nu știu, de nu pot cunoaște
Lumea de-apoi a beției în lumea-mi de-apoi.

Rubaiat 136.
Tu, ascultă-mă, novice, lipsit de vechi prieteni:
La roată nu te gândi și-apoi, mai ales, despre ea deloc nu vorbi…
De teatrul tău mulțumit fii; și, spectator pașnic,
Bucură-te de ceea ce se joacă: ale destinului jocuri. Și ale omului.

Rubaiat 139.
Poți ignoranța s-alegi, lumini dacă păstrezi câteva.
Din mâinile isteților băutori cupa plină o vei primi;
Însă de ești un ignorant – neștiința nu-i partea ta –
A ignoranței tale dulceață nu vei ști s-o guști niciodată.

Rubaiat 143.
Cei ce erau fântâni de știință, pilde-ale virtuții,
Aprinse făclii pentru prieteni, în bruma gnozelor, groasă,
N-au înaintat nici c-un pas. În noaptea lor s-au pierdut,
În bâlbâiala născocirilor. Și veșnic dorm!.

Rubaiat 144.
Un om am văzut, singuratic, într-un loc sărac. Nu era
Nici eretic, nici musulman. N-avea bogății, nici Dumnezeu,
Nici convingeri, nici adevăr. N-avea nici lege, nici principii.
În lumea asta sau cealaltă, un așa curaj cine l-a avut?.

Rubaiat 147.
Științelor, de-a pururi le-am dat tot timpul meu.
Prin știință, cele câteva noduri le-am dezlegat, de secrete obscure.
După ani șaptezeci și doi de reflecții, fără-o zi de odihnă,
Ignoranța-mi, o știu….

Rubaiat 148.
Deși mi-i frumos chipul și subțire, mireasma,
Deși fața la fel de proaspătă-i ca laleaua și-i a chiparosului, talia,
Pe-ale tavernei Lumii ziduri, totuși n-am înțeles
De ce eternul Pictor mi-a dat înfățișare.

Rubaiat 149.
În mâinile Cerului, pioni suntem. Ca să se amuze, ne mută.
Nu-i metaforă, – aici, El e Stăpânul, numai El joacă.
Pe-a existenței tablă de șah ne-mpinge fără-a ne cunoaște,
Apoi, ne dă brânci, unul câte unul, în coșciugul Neantului, strâmt.

Rubaiat 151.
Mă-ntrebi: „Bizară, priveliștea asta ce-i oare? ”
Ah! adevărul să-l spun prea mult ar dura.
O imagine e, de iluzii, răsărind dintr-o întinsă mare
Și tot așa-ntorcându-se-nlăuntru-i.

Rubaiat 152.
Din argilă și apă, Tu m-ai frământat. Sunt aici degeaba; și ce pot?
Lână și mătase, Tu le-ai tors. Sunt aici degeaba; și ce pot?
Binele, răul ce-l fac, cine le-a dat? Și ce pot?
Destinul meu, Tu l-ai croit. Sunt aici degeaba; și ce pot?.

Rubaiat 155.
Carafa de vin, o, Doamne, mi-ai spart-o!
Iar ușa bucuriei, o, Doamne, în nas mi-ai trântit-o!
Din stângăcie, Tu mi-ai vărsat pe pământ rumenul vin!
(De pământ să mi se umple gura!), oare erai, Doamne, beat?.

Rubaiat 156.
Tu, a cărui esență misterioasă de nepătruns e pentru noi toți,
Tu, care grijă n-ai nici de greșelile, nici de-ascultarea noastră,
Când sunt beat de păcate, speranța în tine îmi dă judecata.
La orice păcat, îndurare! Nădejdea mi-e toată în clemența ta….

Rubaiat 157.
Tu rânduiești soarta viilor și a morților. Roata cerurilor
Cine o cârmuiește, de nu Tu singur? Eu, rău, sunt sclavul tău,
Tu ești Stăpânul. De toată dezordinea de-aici vinovat cine-i?
Totul nu Tu oare l-ai creat?.

Rubaiat 158.
Tu ești ascuns, nimeni nu Te vede, iar alteori, Tu Te descoperi
În toate cele ce sunt. Tu ai născocit totul pentru Tine,
Iluziile și plăcerile, efemerele făpturi.
Spectacolului, Tu-i ești esența, dar și spectatorul.

Rubaiat 161.
Deschide-mi ușa, Te rog, poți numai Tu s-o deschizi,
Drumul de urmat Tu mi-l arată, căci Calea Tu o scrii.
Mâna nu mi-o voi da celor ce vor călăuză să-mi fie:
Ca mine, sunt trecători. Veșnic ești numai Tu.

Rubaiat 164.
Nu merit, o știu, nici paradisul, nici infernul.
Cunoaște Domnul mai bine ca mine lutul din care m-a frământat.
Eretic ca un derviș, urât ca femeia pierdută,
Fără noroc și religie, cine paradisul mi l-ar deschide?.

Rubaiat 173.
Dacă bulgărul lumii s-ar rostogoli într-o groapă, când dorm,
Beat mort, m-aș sinchisi de asta ca de-un bob de orz.
Ieri m-am pus zălog, la tavernă, pentru vin,
Și-n hohote râdea cârciumarul: „Uite, ce minunat zălog! ”.

Rubaiat 174.
Cum în mâinile noastre-i doar vântul a toate câte trec,
Cum fiece lucru căderii e sortit, îmbătrânirii,
Gândește-te că tot ce există nu are poate nici o existență
Și gândește-te, totodată, că există ce nu există.

Rubaiat 175.
În secret a izvorât al vieții Ocean;
Perla științei, nimeni n-a putut s-o străpungă.
Bătând câmpii, umblă fiecare urmărindu-și himera.
Cine-a putut totuși adevărul a-l spune?.

Rubaiat 178.
Cu oceanul s-a unit picătura de apă.
Un fir de praf din nou s-a prins de pământ.
Tu poți să spui de ce-ai venit pe lume?
A venit o muscă, a zburat apoi.

Rubaiat 186.
Dincolo de Creație, dincolo de ceruri, tu cauți
Și tăblița de ceară, și calama. Paradisul cu Infernul.
I-am împărtășit asta maestrului nostru: „În tine se găsesc toate:
Paradisul și calama, tăblița de ceară cu Infernul. ”