Octavian Goga – În Țintirim

În ţintirim, la noi în țară,
Movile sunt în lung și-n lat,
O pace mută, funerară,
Te-apasă greu ca un păcat.
În ele taina nefiinţii
I-a prins, sub milostiv zăvor,
Pe toți câți au mușcat cu dinții
Din țărâna durerii lor.
În ţintirim, pe vânt de seară,
Închiși subt lespezi de mormânt,
Un cuib de ură și otravă
E-n orice bulgăr de pământ.
Țărâna tremură și-nvie,
Căci fiecare fir de lut
Dospește-n el o vijelie
Din câte-n suflete-au bătut.
În ţintirim, pe vânt de seară,
Șiragul umbrelor cobor,
Sunt morții care se strecoară
Și prin unghere țin sobor.
Grozavă oaste de schelete,
Nebiruiți rătăcitori,
Ei sfânta răzbunării sete
Și-o-mpart în drum la trecători.
În ţintirim, în nopți albastre,
Când stelele pe cer s-aprind,
Răsună plânsetele noastre
Și zarea-ntreagă o cuprind.
Înfiorată lunca geme,
De bocet jalnic de femei,
Ce spun din gura lor blesteme
Când duc la groapă ghiocei.
În ţintirim mai sunt și cete
De nesătui boi de pripas,
Cari rumegă pe îndelete,
Călcând pe-un mort la orice pas.
Și-n vreme ce sfârșiți de zile
Noi lângă cruci ne tânguim,
Ei pasc la flori de pe movile,
Ei ni se-ngrașă-n ţintirim.