Octavian Goga – Dimineața

Cu grele răsuflări apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav în lumea de-ngheț
Clipește din gene molatic,
Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm,
Și-l geme porumbul sălbatic.
În geamăt se-nalță durerea la cer,
Câmpii de lumini se-nfioare,
Luceafărul simte văpaia arzând
Și tremură, bietul, și moare.
Cu ochii plânși, stelele toate se duc
Pe patul de nori să se culce;
Din dragostea stinsă în neguri de zări
Lin picură liniștea dulce.
În taina tăcerii pornește-se vânt
Să mângâie trestia-n vale,
Pe ascuns o sărută, dar dragostea lui
O văd licuricii din cale:
Și-o spun licuricii la frunze de soc;
Și socul pădurii o spune,
Și frunzele toate grăbite tresar
Și-ncepe pădurea să sune.
Se duce iar vântul pribeagul drumet,
Sfios fâlfâind din aripă
Din doru-i aprins și în veci călător
O doină domol se-nfiripa.
Și doina o cântă alunii din crâng
Și-o tremură-n murmur izvorul,
Și doina trezește și turma din deal,
Și turma trezește pastorul.
Din funduri de peșteri vin umbre șirag
S-asculte amarul cântării,
De patima doinei și umbrele mor;
Cu lacrimi plâng genele zării.
Și doina se zbate, și frunzele plâng,
Și codrul prelung se-nfioară,
Când, iată, prin neguri cu sarg străbatând
O rază solie coboară:
Deschideți larg poarta, cărunților brazi,
Să vie-mpăratul măririi,
Să mângâie jalea nestinsului dor,
Să-mpace durerile firii.