Mă sperie acul de cusut al mătușii
prin ochiul căruia trece o
ață lungă, albă, aspră;
mă sperie ochiul străbătut de o ață
și clămpănitul de ciocuri turtite al celor
care vin să ne anunțe ceva
și trupul muștii, picioarele pâlpâitoare,
segmentele negre frecându-se unul de altul….
Drobul de sare va cădea oricum,
dar până atunci, îmi amân destinul
prin spaimă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de frică și anxietate în fața unor elemente banale, dar care simbolizează fragilitatea vieții și inevitabilitatea morții. Vorbitorul amână confruntarea cu destinul prin cultivarea acestei stări de spaimă.