Pe-un drum de care mă-ntorceam spre seară.
Era o primăvară uscată, nemirositoare,
și pașii mei, prin pulberi, abia se auzeau.
Ciudat decor! spuneam, privind
la ramurile nemișcate, la pământul
pe care presimțirea ierbii nu-l durea.
Lumina era caldă.
Deodată, -n zare, apăru nedeslușit
o formă dolofană, greoaie și tenace.
Să fie-un nor cu-nfățișare de cămilă?
interogam pe-un nevăzut Polonius.
Când s-a apropiat –
era un bou.
Era un bou tăcut,
muind în praf copite liniștite,
cu pielea de culoarea pietrei,
cu albicioase coarne simetrice, cu fruntea
pătrată.
O clipă am sperat – o clipă doar –
să mă înșel, și să-i descopăr dedesubt
pateticele ugere materne, fecunde clopote, sau dacă nu,
pe la grumaz, virila încordare mușchiulară
a taurului. În zadar.
Era un bou neutru, fără patimi.
Și s-a oprit în fața mea și m-a privit
el, boul alb și înțelept.
O ramă înserată înconjura ținutul.
L-am ocolit pe solul singurătății, și
am mers, prin pulberi dese, mai departe.
Din spate, cu-o privire întoarsă și egală
mă urmărea senina moarte.
Sensul versurilor
Poemul descrie o seară solitară în natură, unde întâlnirea cu un bou neutru și privirea morții accentuează sentimentul de singurătate și melancolie. Imaginea boului alb și înțelept simbolizează poate o acceptare stoică a condiției umane.