Tot nori deasupra ei, trec nori și nori…
Pășesc precum pășiră peregrinii,
Cruce le fac trei degete-ale mâinii,
Iar ei prin colb de veac doar trecători.
Îi întâlnesc tot zilele-n arsuri
Cu-albastrele cămașe descheiate,
Pe-alături romanițe legănate
Albesc în zvonul verii în călduri.
Pădurile cu umbre-i cheamă vii…
Cum țarii îndrăgiseră palate
Așa iubesc eu căile uitate
Și-a veșniciei ochii azurii.
O târlă putrezită întâlnesc,
Când un cătun prins tot în mușchiul verde
Unde în praf vremea din clipe pierde,
Stăpân e-o bufă, șoarecii foiesc.
Când pe movile ca trei bogatâri*
Trec călăreți prin locurile-aceste
Și iar paragini, zare, pustiiri
Și colb și colb, și putrezi stâlpi de verste.
Aici în cinste-i mortul și cel viu
Și dragostea ce nu mă rușinează
Sufletul meu vorbește frunză-n rază
Cu un frunziș în Soare și verziu.
Dialogând cu cei ce au trecut,
Dialogând cu cei ce încă pleacă…
Aici rusescul spirit s-a născut
Și trece tot pe calea asta veacuri.
Și secole vor mai veni pe rând
Chiar și de calea iarba o cuprinde,
Și triști și rari pe cer să se perinde
Nori ca și gânduri undeva plutind.
*bogatâri – personaje masculine cu însușiri ideale
din folclorul rus.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a legăturii dintre om și natură, explorând spiritualitatea și melancolia asociate cu locurile uitate și căile vechi. Este o meditație asupra istoriei și a spiritului care persistă în peisaj.