Un ultim bob mai cade în clepsidră
și atriul tot se-neacă în tăcere,
pe când din umbra care lunecă-n unghere
pândește timpul, ca un ochi de vidră.
Cu freamăt mult o mână-apoi se-abate
să-ntoarcă iar clepsidra ca-nainte
și iar pornește lungul fir, cuminte,
prin istmul clipei, în eternitate.
Și-asemenea cunosc o urnă veche
în care cade frunza sângerată
și, ne-mplinit, cu frunzele odată
adoarme-un vis, rămas fără pereche.
Cu soare mult o mână-apoi coboară
să-nvie iar clepsidra firii, moartă,
și ne-ncetat grădini de aur poartă
prin istmul toamnei către primăvară.
Dar știu de una care nu se-ntoarce
și-n care curgem, bob cu bob, sub vreme,
râvnind o mână albă, să ne cheme
în vintre larg-cuprinzătoarei arce.
Și-aș vrea să-mi fie trecerea tot una
cu limpedea cântare-a dimineții,
cu largul zbor pe care-l fac ereții
când iau în piept și cerul și genunea.
Și, ostenit, în ceasul când voi face
știutul pas prin pulberea de stele,
aș vrea să trec, rămând cu aripi grele
prin istmul morții, la râvnita pace.
Sensul versurilor
The poem reflects on the passage of time, the inevitability of death, and the yearning for peace. It uses the imagery of an hourglass and the changing seasons to illustrate the cyclical nature of life and the hope for renewal, while also acknowledging the finality of death and the desire for transcendence.