Nicolae Labiș – Sarea Pământului

(Schiță de poem).
1. Omule neliniștit, uriaș zugrăvit
Cu genele întunericului în adâncul pământului,
Omule, cu umerii tăi de granit
Și cu inima ta care bubuie necontenit,
Am să-mi măsor puterea cuvântului.
Din fund, de sub munte, pătrunde oriunde,
Prin orci, prin cărbune, prin fier,
Dreapta-ți privire săgetând viitorul
Și cele mai nalte înalturi de cer.
Dragostea ta concentrată de om
Își înseamnă petalele fragede-ale gurii,
Palmele tale-ncleștează, supun
Viciile distrugătoare ale naturii.
Din regiuni subterane arunci
Globuri fierbinți de lumină în noapte,
Trenuri pe șine, rachete spre cer,
În case pâini aburinde și coapte.
Din mina neagră cu ape acide,
Cu nevăzutele-i iradiații,
Tu pulsezi sânge orașelor, satelor,
Pe cer și pe ape, pe-albastre plantații;
Aurul negru și vânat și ros
Scăpară-n pluguri, arde-n furnale,
Joc luminos, glorios și puternic
Ca jocul de foc din privirile tale.
2. Străbunii tăi au fost cu toții ocnași –
Șir lung de trupuri vii, înlănțuite.
Pe guri de fântână, stăpânul
Lăsatu-i-a-n jos atârnați de o sfoară.
Să taie metalele neprețuite.
Să țipe de dorul luminii, să moară.
În viață, sub razele soarelui crud,
Văzură prostia și lenea cum pradă:
-În bezne ei n-au să mai vadă!
În viață-auziră durerea cântând și plângând:
-În bezna sonoră, murdară și udă
Numai pe ei au să se mai audă!
Simțiră-adevărul iubirii de om
Zâmbind care dânșii cu albii lui dinți:
-În ocnă doar șerpii de apă-i mai simți!
Simțiră mânia de putred și domn
Vibrând, aprinzându-le-n ei bărbăția:
-În ocnă, pe roci să-și descarce mânia!
Lanț după lănț zuruia dureros,
Om după om se topea în tenebrele grele,
Pielea ca viernilor, de întuneric albea,
Și se-nnegrea de noroiul pătruns pe sub piele.
Când ieșeau clătinându-se sus,
Îi amețea soarele, aerul, vinul,
Ochiul ardea mai ursuz, nesupus,
Nu murea totuși, într-însul, seninul.
3. Slabă pedeapsă scorniseră zeii
Să-l piardă pe Prometeu.
Vulturii mari îi mâncau mădularele
Care creșteau peste noapte, mereu.
Oh, dar atâta de des repetat
Chinu-și pierduse puterea, bag seama.
Cred că eroul se cam plictisea
De ciudații tovarăși, cu plisc de aramă.
O fi și plictisul un chin, dă-l înduri.
În loc pe Olimp zeii să se răsfețe.
Puteau să privească puțin viitorul,
De la stăpânii de ocnă să-nvețe.
Chinul e nou: când e beznă, când soare;
Când e otravă, când vin;
Azi e un prunc ce se naște – dar moare;
Asta mai zic că e chin!
Cu cât chinul mai mare, mai repede
Rupe cătușa cel strâns în oțel.
Zeii pierdură războiul. Stăpânii de ocne, la fel.
4. Cânt pentru tine, ocnaș dezlegat
În aceste-nceputuri de toamnă bogată;
În zorii când zarea e plină de flamuri,
Când zboară albina-n azur îmbătată,
Când fumegă proaspăt cimentul pe zid,
Când duduie-n hale cuptoarele pline,
Când urcă-n tramvaie copiii râzând,
Când sună un pin cu vuiri cristaline,
Când medicul doarme cu fruntea pe-o carte,
Când scânteie-n zori porumbii zburând,
Ideile tale, palmele tale,
Amintirile, visele tale le cânt.
5. Tot mai cobor, mai cobor,
Arșița-n jur ca un bloc se prăvale,
Mâna-i adâncă, tot mai cobor,
Greu îți pătrund adâncimile tale.
Sufletul tău e atât de deschis,
Se-arată prin ochi și în cântec prin gură..
Dar greu îl pătrund, și vulcan de aș fi,
Tot m-ar uimi nesecata-ți căldură.
6. Iată-te, râzi, cu obrazul smolit –
Parcă prin hohotu-ți strașnic ar râde
Pieptul multiplu al strămoșilor tăi, ]
Ce-l furase de râset un domn și un gâde.
Nu știu hazlia, ciudata-ntâmplare
Ce hohotul nestăvilit ți-a stârnit,
Dar te aud, izvorând din tradiții,
Modern Prometeu, dezlănțuit.
7. Te văd mânios, mânios și-ncruntat,
Privirea ta-n jur răspândește arsura.
Dușmanul tău astăzi iar e-n atac,
Sparge ori fură. Din palmele-ți grele, când sapi sar cărbuni;
Oh, îmi dau seama ce serbede sunt
Grijile mele, mâinile mele!.
8. Iată-un izvor clipocind printre roci –
Sub flacăra lămpii scânteie..
Atât de adânc, coborât, am văzut
Totuși pe unda-i sclipind curcubeie!
Iată-te astăzi, duios, sclipitor..
Fata iubită te ține de mână,
Ochii de-atâta lumină te dor,
Și-n cântec te leagănă pădurea bătrână.