Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,
Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,
Din arbori frunze rare se desprindeau stingher
Și cu intermitența acceselor de tuse.
Apoi simțit-am gândul ascuns al toamnei cum
Răsfrânge pretutindeni culoarea-i de sulfină,
Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,
Greoi ca atmosfera murdară de uzină.
Pe uliță, impresii adânci de doliu-mic
Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,
Și tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,
Păreau că duc povara tăcerii în spinare.
Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,
Ședeau și, sub asaltul de gânduri nențelese,
Cu ochii duși în fundul paharului cu ceai,
Doreau tovărășia vecinilor de mese.
În mintea lor bolnavă și-n sufletul lor ros
De moartea dureroasă a zilelor în noapte,
Șovăitoare, iarna, intră ca un miros
Subtil de pâine caldă și de castane coapte.
Sensul versurilor
Piesa descrie atmosfera melancolică de sfârșit de toamnă, cu referire la moartea naturii și la sentimentele de tristețe și nostalgie. Oamenii caută alinare în amintiri și în căldura interioară, în timp ce iarna se apropie.