Ne opream în fața fiecărei luciri,
atingându-ne tâmplele.
Și cum te țineam cu brațul, lângă inimă,
coama ta inelată-mi îmbrăca umărul
cu o mantie foșnitoare.
Ne priveam unul pe celălalt, deodată,
ca pe o hartă a lumii.
Râdeam de înfățișarea noastră, de faptul
că am două mâini.
Le-ntindeam în aer, și tu
credeai că sunt două spițe de roată,
în timp ce gândurile ni se fugăreau
pe o aeriană câmpie.
Se chemau, se sărutau
pe o aeriană câmpie.
Uite, strigai, pe-aceste frunți omenești
se sprijină lumea ideilor,
așa cum odinioară pământul se sprijinea
pe spinările elefanților indici!
Sensul versurilor
Piesa explorează o conexiune profundă între două persoane, văzută ca un univers în sine. Versurile descriu un moment de intimitate și contemplare, unde lumea exterioară se estompează în fața intensității sentimentelor împărtășite.