Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
Soarele-și rotește ochiul, căzând la orizont,
Umbra ta e lungă și subțire
Pe câmpul acesta pustiu, de piatră.
Am rămas așa, ținând în mână
Șaua și hamurile cu miros de cal.
Mi-ar părea foarte rău să mor…
Poate și pentru că nu mi-e sete,
pentru că aș vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzând.
Până unde – nici eu nu știu
și nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
și e dulce căldura și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzând!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a legăturii dintre om și natură. Naratorul contemplă moartea în contextul unui peisaj rural, găsind o frumusețe tristă în ciclul natural al vieții și al morții.