Buza cum de vânt ți-i arsă și de soare,
câmp mă simt, pe care să-l săruți;
umbră ți-am căzut, ca lutul, la picioare –
trec pe miriști nouri neștiuți.
Umeri cu lumină rară de dumbravă,
iar vă plouă zeci de dimineți;
culmile în hău te chiuie și-n slavă –
chiotul sălbaticei vieți.
Totuși, depărtări ai dat; singurătatea
bate-n frunzele cu gust amar;
drumurile se desnoadă-n vastitatea
miriștii cu nouri grei de var.
Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,
sună-n dealuri râsul veșniciei –
cad cu ploile, să-ți crească sub tulpina
clară hrana viermilor și-a gliei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și melancolie, folosind imagini puternice din natură. Vorbitorul se simte abandonat și contemplă efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții, văzându-se ca o ofrandă pentru ciclul natural.