Mircea Ivănescu – Virginia Woolf

Straniu – ca în copilărie când mă gândeam ce
ciudat ar fi să-mi pot spune vreodată, fiind în
preajma unei ființe, spre care să-mi ridic ochii,
așa – uite, că în închipuirile mele, ea spune
asta, și eu, tocmai asta știu – și îi pot răspunde, să-i spun.
De aici, mai departe, deci ea vine la mine, cum stau în fața rafturilor cu cărți – și-mi spune că a pierdut această carte (înainte de a o avea, de fapt, a pierdut putința de a o lua acuma aici în mâini -) și mă gândesc
– și aș putea să și surâd – numai că surâsul meu acum
nu mai este moneda pe care să o rostogolesc pe masă – ca să-i
răscumpăr tristețile ei – cartea asta eu o știu – și oricând îi pot așeza lumina ei
– oarbă – (căci luminiscențele din cărți – dar ea nu știe – nu au.
putere să urce pe fețele ființelor care așteaptă să le deschidă) – (și putem face acum – eu cu ea – ea neștiind, firește, un joc – să ne închipuim că în seara acestei amiezi în care ea este tristă – ne vom ridica ochii spre ea
– ca povestitorul spre beatrice – și asta înseamnă că urcă – și i-o vom pune în mâini). – dar nu-i spunem nimic
despre asta. Mai schimbăm doar câteva vorbe, pe o stradă cu ploaie,
abia simțită ningând adică înghețată, pe fața ei. Și noi, când o privim scurt, ne
gândim că în cartea aceea la sfârșit scrie așa – „soarele răsărise, și cerul deasupra
caselor purta un aer de nemaipomenită simplitate, și frumusețe,
și liniște”.

Sensul versurilor

Piesa explorează o întâlnire stranie și melancolică cu o persoană tristă, posibil Virginia Woolf, într-o librărie. Naratorul reflectă asupra incapacității de a alina tristețea celuilalt și asupra puterii ascunse a cărților de a oferi consolare, chiar și în tăcere.

Lasă un comentariu