Înoptând primăvara într-o cameră plină
cu cărți — becul de la capătul patului iscând
doar un glob spart de lumină — și-apoi
privesc spre fereastră, acolo pot să-mi închipui o fină
ninsoare a mieilor, să nu fie decât un blând
întuneric. Însă aici în cameră, printre cărți, o nedeplină
tăcere, cu foșnet mărunt, care se anină de gesturile încetinite ale mâinilor, când
întorc încet câte o filă. Singurătatea acuma umplând înțelesul unui portret în linii stângace, strâmb sprijinit de unul din rafturile încărcate, înfățișând
o ființă — stăpâna încăperii acesteia — un gest uimit al mâinii înălțate, surâzătoare pândindu-mă cum mă mișc printre cărți, furișându-mă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte petrecută într-o cameră plină cu cărți, unde singurătatea și liniștea creează un cadru introspectiv. Naratorul reflectă asupra propriei existențe, simțind prezența subtilă a stăpânei încăperii prin intermediul unui portret.