Sunt zile-n care Soarele se stinge,
Cuprins de-a resemnării duioșie:
El umple cerul de melancolie
Și-apusu-i palid.. e-un apus ce plânge.
Iar uneori în dungi de foc își frânge
Revolta din suprema agonie:
E cerul parcă vânăt de mânie
Și-apusu-i roș.. E un apus de sânge.
Dar totdeauna stingerea solară
Se-nvăluie-n adânci tăceri de seară
Și-Amon, în fața morții, nu se teme.
E calm și rece prin genuni când piere
Și, chiar de-l doare sufletul, nu geme:
Așa mor înțelepții – în tăcere.
Sensul versurilor
Sonetul descrie atitudinea stoică a unui înțelept în fața morții, comparată cu apusul soarelui. Chiar și în suferință, el își păstrează calmul și tăcerea, acceptând inevitabilul cu demnitate.