Se cuvenea, trăind în fericire
și Febo luminând cărării mele,
să mă înalț cu-aripile-i spre stele,
putând să mor cu-o dulce mulțumire.
Azi nu-i! Speranța într-o-ncetinire
a zilelor a fost dat să mă-nșele,
iar ceru-a-nchis ingrate inimi rele,
pe drept, intrarea într-o mântuire….
Ieri Febo-mi dase bara lui drept scară,
lumini și aripi! Iar de muream, minune
se săvârșea întâi și-apoi salvare!
Azi moarte-s toate câte mă-nălțară,
și forță-n piept icoana lor nu-mi pune.
O, cine-mi va da sfat și consolare?
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimente de pierdere și deznădejde. Naratorul deplânge pierderea speranței și a luminii, simțind că nu mai are forța de a se ridica. Caută consolare și sfat în fața acestei stări.