De-i drept, cum e, că sufletul trăiește
după ce-a fost de trup să se dezlege,
trup dat prin sfântă lege,
și mai-nainte nu – atunci e-o bucurie;
căci moartea-i hărăzește
sfințenie, iar nașterea pieire.
Deci, nu e rătăcire
să schimbe-orice durere
în râs, pentru ai săi morți, oricare,
când, dintre stări misère
și trup fragil, ajunge-n pacea mare,
prin ultimul său ceas, când moartea-l cere.
Prietenul cel mort o bucurie,
nu întru țărnă, ci-ntru Domnul fie.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra morții ca o eliberare și o trecere spre sfințenie, în contrast cu efemeritatea vieții. Moartea unui prieten este văzută ca o bucurie, o eliberare înspre divinitate, nu o pierdere în țărână.