Când cel care, cucernic,
alungă-a morții groază
ar știi s-o ducă de-unde e venită,
Amor, crud și puternic,
s-ar și-arăta de pază
cu fața lui în curtenii călită.
Dar inima pornită
prin moarte către bucuria-naltă
iubește spaima morții și nu-i tristă:
ea-întrece tot și vede…
De vraja înnoită
a doamnei mele, altă
scăpare nu există
și de tot ceea ce din ea purcede.
Eu jur cui nu mă crede:
m-o apăra doar cine-mi va fi gâde,
de-aceea care de-al meu plans își râde.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul iubirii și al morții, sugerând că inima poate găsi bucurie chiar și în spaima morții. Vorbitorul se simte captiv într-o relație dureroasă, dar paradoxal, vede în cel care îi provoacă suferință singura sa scăpare.