Pe cât simt răul care în piept sporește
și mi-l vedeți pe față,
pe-atât vi-i mai măreață
splendoarea, încât rău-mi se-ndulcește.
Cel care mă-asuprește
vă face mai frumoasă
pe cât pojar mă-ncinge:
el de vă mulțumește,
stea rea și maiestoasă,
ce-aveți să faceți dacă mă voi stinge?
Dar cum fac bună casă
splendoarea voastră și-aspra mea tortură
și chinul viața-mi fură,
murind eu și splendoarea-voastră-ngheață.
Deci, țineți-mă în viață
și-n chinuri, ca să nu știți ce-i scăderea;
sporind splendoarea, inima îndată
îmi va fi ușurată:
plăcerea mare merită durerea.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul suferinței îndurate pentru a spori frumusețea și splendoarea altcuiva. Vorbitorul se oferă ca un sacrificiu, găsind o ușurare temporară în intensificarea splendorii celorlalți, chiar dacă asta înseamnă propria sa distrugere. Mesajul central este că plăcerea și frumusețea pot fi obținute prin durere și sacrificiu personal.
