O, doamnă, dacă poți,
tu, care ești divină prin splendoare,
dar totuși muritoare,
mănânci, dormi, vorbești aici ca toți,
a nu te-urma socoti,
convinși că omu-n harul tău se-ncrede;
că-i un păcat demn de-o pedeapsă-amară?
Pe-un om din el nu-l scoți
și singur el nu vede
splendoarea ta decât spre-a vieții seară.
Schițează-n ‘năuntru-mi dară,
ca mine-n piatră-ori pe hârtii celeste,
în care nu-i nimic dar ce vreau este.
Sensul versurilor
The poem reflects on the divine nature of a woman, acknowledging her beauty and influence while also recognizing her mortality. It explores the idea of seeking something unattainable and the human desire for connection and understanding.