De Francis Jammes.
Când moartă-mi va fi inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci ușoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.
Va flutura în noapte, în bruma cenușie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie..
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.
Se va opri în locuri tăcute, -ntunecate,
La marginea căsuței din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuțe ce viața n-au trăit.
Și chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Și tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.
Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.
O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se ștergea batista pe fața ofilită
Și printre plopi.. de-a lungul cărărilor din vale,.
O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândețe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristețe.
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimente de dor și melancolie legate de moarte și despărțire. Vorbitorul își imaginează cum spiritul său va continua să rătăcească prin natură după moarte, amintindu-și de iubirea pierdută și de suferința despărțirii.