A venit o noapte ca o piatră albastră,
Despletită,
Și mai era acolo și un turn.
Un turn cu geamuri rotunde, nesparte și cafenii.
Omul acela cu privire de colț de cremene,
Când a dat cu ochii de noapte,
Acesta s-a împleticit,
Gata să intre în pământ.
Dar a mai venit un om care,
Când i-a călăuzit celuilalt o palmă albastră
Peste privire
i-a umplut teasta de gânduri.
Eu eram și unul și celălalt:
Am privit în fântâna sufletului
Și m-am văzut rătăcind
Între obtuz și isoscel.
Am avut totuși curajul
Să trag o perdea între mine și eu.
O perdea mare, împădurită.
Și cerul s-a umplut deodată de cozi de păun.
Cine știe, poate că erau stele?
Atunci mi-am adunat toate fulgerele
Maniei
Și am înțepat turnul
Drept în ferestre…
S-a făcut praf, l-am luat în palmă
Și l-am suflat în patru vânturi.
Cerul era plin de cozi de păuni,
Multicolore cozi de păuni,
Poate că erau chiar gândurile mele
Care dădeau strălucire aerului.
Apoi mi-am luat din cui
Paloșul versului și am plecat
Pe străzile orașului
Să răcai
Umbra pomilor de pe trotuare.
Ca să fie mai multă lumină.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară complexă, marcată de introspecție și transformare. Naratorul se confruntă cu dualitatea sa, distruge barierele și caută lumina în întuneric, sugerând o eliberare prin auto-cunoaștere și exprimare artistică.