Noaptea cineva-mi pune pe ușă
Un indigo imens,
Și tot ce gândesc apare, instantaneu,
Și pe partea de dinafară a ușii.
Dau buzna spre locuința mea
Curioșii din toată lumea,
Îi aud cum urcă scările.
Cum iau treptele pe tălpi
Și le pun înapoi
La-ntoarcere.
Sunt păsări de toate neamurile,
Câini păzitori de lună,
Drumuri de trecere,
Și salcâmi bătrâni,
Suferind de insomnie.
Își pun pe nas ochelarii
Și mă citesc emoționați,
Ori amenințând cu pumnul,
Fiindcă despre toate eu mi-am format
O idee exactă.
Numai despre sufletul meu
Nu știu nimic,
Sufletul care-mi scapă mereu
Printre zile,
Ca o bucată de săpun
În baie.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema introspecției și a dificultății de a te cunoaște pe sine. Vorbitorul se simte expus și analizat de ceilalți, dar incapabil să înțeleagă propriul suflet, care îi scapă printre zile.