Un câmp pustiu,
Bătătorit ca un drum,
Și din când în când
Câte o carte.
La distanțe foarte mari,
Vreo carte fundamentală,
Tare ca piatra.
Vine unul, gâfâind de mușchi,
Sănătos ca un zeu nou,
Și scuipă pe ea,
Pe fiecare la rând.
Calcă peste ele dumnezeiește.
A obosit, a mers destul,
Câmpul se întinde înainte pustiu,
Bătătorit ca un drum.
Alergătorul cade jos, moare,
Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,
Semn peste care nu se mai poate trece.
Se aude un gâfâit,
Din spate răsare cineva,
Un alergător se oprește, scuipă pe semn,
Și se pierde în zare.
Sensul versurilor
Piesa descrie un ciclu nesfârșit în care indivizii, reprezentați de alergători, parcurg un drum prestabilit, ignorând sau disprețuind cunoștințele și experiențele acumulate (cărțile fundamentale). În cele din urmă, fiecare alergător își găsește sfârșitul, devenind la rândul său un punct de referință ignorat de următorul alergător, sugerând o critică a lipsei de progres și a repetării greșelilor.