În sanatoriul din munți
la adăpost, hei, hei! din nou la adăpost
până când într-o zi (obișnuită, desigur,
ca ziua noastră de nuntă)
am văzut cum cineva
îmi sapă în carnea tânără o altă față.
Timid, la început. Cu indiferență, apoi.
Nimic mai măreț decât spectacolul
unui trup care moare,
părea că-mi spune noul meu chip.
Nimic mai aproape de zei.
Astfel am început să trăiesc
în două chipuri deodată.
Unul, însingurat și palid.
Celălalt, pe care îl vedeți,
din care vă pot oferi oricând
mai multe capete, mai mulți ochi.
Iată-mă, deci,
în sanatoriul din munți
(la adăpost, hei, hei! la adăpost)
din nou la adăpostul acestei iluzii severe,
înghițind cuvintele a două chipuri,
vorbind cu ele și visând nerușinat
și obișnuit, desigur,
ca în ziua morții noastre.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a mortalității, sugerând o transformare dureroasă și o acceptare a dualității. Vorbitorul se refugiază într-o iluzie, conștient de apropierea morții.