De ce oare mi-i ticsită mintea
cu totemuri sau cu oase?
De ce văd în beznă
aruncate pieile, fețele aninând
fără mișcare?
Odată, într-un loc mai cald,
le-am privit cum dănțuie,
un veșmânt calm le era dănțuiala;
cerbul avea copitele de lână,
șarpele părea un balaur în dimineață;
însă-am adormit și i-am uitat.
Și-n noaptea aceea lungă
furișându-se, animalele ieșit-au
prin vizuinile ochilor mei orbi;
și s-au dus într-altă partea-a pădurii,
lăsând în urmă-le măștile.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintiri vagi despre o conexiune cu natura, pierdută în timp. Vorbește despre transformare și despre măștile pe care le lăsăm în urmă, sugerând o pierdere a inocenței sau a unei stări primare.