Copaci ajustați,
plante, dăruind faimă unor grădini
și așa de-al lor nume încărcate,
atură modelată de mâinile omului,
frumoasă ești, dar sufletul tău
în alte ținuturi este părinte.
Rădăcină împlântată
în străină placentă
și memorie întoarsă pe dos,
stoluri de papagali
nu te vor tulbura vreodată
cu larma lor inocentă,
nici pantera nu se va furișa
prin flacăra verde a crengilor –
închisă în propria-ți însingurare vei sta,
când pe sub frunzișul tău leneș
vreo biată femeie va trece,
nu va plânge, dar va fi ușor
de ghicit cristalul sărat al ochilor ei,
umilința, luminându-i ascuns
drumul spre Paradis.
Fără trup și de nemângâiat
va fi dorul tău de sălbatice locuri,
când tineri îndrăgostiți
la urechi zimțate, de clorofilă,
cu glasuri strălucitoare, în noapte,
vor citi versuri
„în dulcele stil clasic” sau,
libere,
evadate din frescă,
în valuri fierbinți se vor rostogoli,
ca sângele unui animal exotic.
Perfecte, uluitoare,
pe însingurarea ta vor cădea,
vor încolți, ramificându-se grav,
încât vei crede că ale tale sunt,
că ești tu,
chiar tu,.
vis retezat,
sângerând pe cumpăna lumii,
pe vitrege oase.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de exil și alienare, chiar și într-un cadru frumos, dar artificial. Vorbește despre dorul de un loc sălbatic și autentic, pierdut și înlocuit cu o realitate modificată, unde chiar și amintirile sunt distorsionate.