Am multe lucruri de scris,
de plante și ape line,
care toate-nchid câte-un vis,
mai rămuros, mai ciudat ca mine.
Când plouă nu se-ntâmplă nimic.
Oamenii spun: asta vine de sus;
streșinile-ngână: pic, pic,
și gâlgâie-n putred apus.
Totuși, am văzut zânele
cum țineau deasupra capului mâinile
și dansau în iarba cea nouă,
bucuroase că plouă.
Am văzut în fiece lucru-o mișcare
de rugăciune și adorare;
în arbori, dimineața, o strălucire.
Nu te speria, trandafire!
E-atâta freamăt nebănuit
din cauza ceței, deasupra lacului adormit.
Și-apoi, fiecare spune: o floare,
ca și când n-ar fi o minune destul de mare.
Primăvara stă, o bucată grea de pământ,
poate chiar un mormânt;
și-apoi deodată-aceste ființe,
străvezii ca îngerii, pășind cuminți.
„De unde veniți? întrebam,
aproape palidă de mirare și frică,
mărgărete, petunii, șopteam,
cine din noapte, cine vă ridică?”.
Oamenii însă râdeau de-aceste cuvinte;
pentru dânșii, auzul și văzu-i tocit.
Nimic nu luau aminte,
și jumătate parc-ar fi dormit.
Spuneau: „E nebun poetul,
vorbește cu arborii și cu pietrele”..
Atunci m-am depărtat de dânșii cu-ncetul,
le-am uitat graiul și vetrele.
Sensul versurilor
Poezia explorează legătura profundă dintre poet și natură, o lume plină de minuni și mistere ignorate de majoritatea oamenilor. Poetul se simte izolat în această percepție, găsind consolare și înțelegere doar în contemplarea naturii.
