Prea multă cinste ție ți se-nchină,
pârâu cu voce de argint, profundă,
ce-ți duci prin iarbă risipita undă,
singur cântându-ți curgerea ta lină.
Gheață și foc eu sunt (când ea se-nclină
deasupra ta). Iubirea își afundă
zăpezile în tine și flacăra-i rotundă
a chipului și tu n-o știi. Deplină.
Fie-ți plecarea, du-te și nu lăsa să-ți scape
din mână frâiele, nici purele cleștare
nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie,
căci nu e drept nedumerit stăpân să fie,
cu umedu-i trident, Domnul cel mare,
pe-atâta frumusețe din adâncimi de ape.
Sensul versurilor
Sonetul explorează sentimente complexe legate de iubire și admirație, folosind imagini puternice din natură. Vorbitorul se simte copleșit de frumusețea și puritatea pârâului, reflectând asupra propriei stări emoționale conflictuale.