Mă aplec peste margine:
Nu știu – e a mării
Ori a binelui gând?
Sufletul îmi cade în adânc
Alunecând ca un inel
dintr-un deget slăbit de boală.
Vino, sfârșit, așterne cenușă pe lucruri.
Nici o cărare nu mai e lungă,
nici o chemare nu mă alungă.
Vino, sfârșit.
Pe coate încă o dată
ma mai ridic o schioapă de la pământ
și ascult.
Apa bate-ntr-un țarm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de contemplare profundă asupra morții și a sfârșitului. Persoana se află la marginea existenței, simțind cum sufletul îi alunecă spre necunoscut, într-o stare de resemnare și așteptare a finalului.