Lângă ape verzi s-adună cărările.
Sunt liniști pe-aici, grele și părăsite de om.
Taci, câine care-ncerci vântul cu nările, taci.
Nu alunga amintirile ce vin
plângând să-și îngroape fețele-n cenușa lor.
Sprijinit de butuci îmi ghicesc soarta
din palma unei frunze tomnatice.
Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt,
pe unde apuci?
Pașii mei răsună în umbră,
parc-ar fi niște roade putrede
ce cad dintr-un pom nevăzut.
O, cum a răgușit de bătrânețe glasul izvorului!
Orice ridicare a mânii
nu e decât o îndoială mai mult.
Durerile se cer
spre taina joasă a țărânii.
Spini azvârl de pe țărm în lac,
cu ei în cercuri mă desfac.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a efemerității vieții, folosind imagini din natură pentru a ilustra sentimente de melancolie și introspecție. Persoana contemplă soarta și durerile, căutând un sens în mijlocul naturii.