De săptămâni un roșu cerb prigoana
și-o-nțețește. Ciuta-i printre ruguri
de corni, zdrobește în copite struguri
și piere în făget. S-aude goana.
Prin brume, cerbul, de imbold și visuri
c-un răget cearcă să se mântuie.
Dar ciuta dispărută-l bântuie.
Sublimul foc îl mână spre abisuri.
De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer – cerbul! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.
Din luciul albăstriu, precum e fierul,
sorbind, cu grijă-alege, parc-ar vrea
să bea ușor, din apă, numai cerul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un cerb urmărit de dorința pentru ciută, simbolizând o căutare obsesivă și un sacrificiu. El ajunge la un lac, unde încearcă să bea doar cerul reflectat, sugerând o aspirație către ceva mai înalt și intangibil.