Fiindcă ai venit tu, teii dați în floare abia azi au început să-și răspândească miroasele.
Orașul e beat, tu ești beat, eu sunt beată.
Teii scot oamenii din case, noaptea, și-i umplu cu dorințe de tei.
Și ei pășesc amețiți pe străzi, se reazămă de tulpini, își cufundă capetele în frunze, stau cu obrazul lipit de flori și se îmbolnăvesc. De frumusețe.
Aerul e fericit și trece ca un dar de la unul la altul, înfiorat de-un dulce miros de tei.
Și noi părem doi tei înfloriți, dragule, smulși din pământ de iubire.
Poate ar fi fost mai bine să fugim pe lume, într-un crâng de tei deschis cerului.
Și mai bine ar fi fost să fugim într-o pădure bătrână, sub cel mai înțelept, cel mai înalt și cel mai frumos copac de tei. Să ne apere. De pustiul de frunză, de floare, de miros. Ca pe Eminescu odată.
Uită-te la tei: atât de bine știe să-și aparțină sieși, încât nici un altul dintre copaci nu-i mai repetă mirosul.
Să-i întrebăm pe alții când să înflorim, iubitule, și cum să înflorim?
De ce să-i întrebăm, dragule, și ce au ei a ne spune, dacă nu sunt tei?.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de beatitudine indusă de iubire și de frumusețea naturii, folosind imaginea teilor înfloriți ca simbol al unei conexiuni profunde și al unei identități unice. Se sugerează ideea de a se refugia în natură și de a nu căuta validare externă, ci de a înflori autentic.