Că artiștii au dus-o din prost în mai deplorabil
e o axiomă genial de tristă.
Unul din ei
chiar definise splendid mizeria: Am – zicea
o imensă experiență a sărăciei
după ce spusese ceea ce spusese Eminescu despre
poezie și sărăcie. Iar
pianistul ăsta aproape de renume
când interpretează, par exemple, „Sonata lunii”
sub brumatele clape ale pianului strivește
ploșnițe și gândaci de bucătărie
cuibăriți pretutindeni și cu nemiluita
în frigurosul bârlog comunal, – constați
și
cu câteva clipe înainte de a izbucni în sudalme
reușește totuși să-ți dezamorsezi ura,
pentru ca
după alte câteva clipe
de izbândă acestei mizere isprăvi intime
mai să strigi, ne-intim: „Ura-a-a! Ura-a-a! ” – tu
necuceritor de nimic
dar
stăpânitor de sine
și compătimitor de ceilalți care îți seamănă în
destin păgubos
și pentru care totdeauna sacrifici deznădăjduit
partea ta de bucurie.
Infimă
dar necesară.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția artistului sărac, sacrificiul personal și compasiunea față de ceilalți aflați în aceeași situație. Este un portret al luptei interioare între disperare și momente efemere de bucurie.