Încremenită-i marea sub norii de furtună
Și-n liniștea-i adâncă îmi pare-a auzi
Ecouri din străfunduri ce urcă, se adună
Și își încep cântarea din lumea de stihii.
Începe-un dans al ploii, al vântului sălbatic
Pornit să urce totul deasupra unui hău
În care-o siluetă apare fantomatic
Și mă dorește pradă a cântecului său.
Îmi leg închipuirea cu lanțurile grele
A celui care crede că-n viață-i un destin
Și nu-i aud cântarea, nici vorbele acele
Menite s-amăgească și altul să devin.
În rana ce-mi apare, se-nchide lanț și chin,
Dar cerul meu se schimbă și e de-acum senin.
Sensul versurilor
Poezia descrie o stare contemplativă în fața naturii dezlănțuite, reflectând asupra destinului și a luptei interioare. Vorbitorul se confruntă cu ispita de a se lăsa pradă unei forțe întunecate, dar alege să se elibereze și să găsească seninătatea.