„De aur e tăcerea și de argint Cuvântul.”
Care profan rostit-a astfel de blasfemie?
Ce asiat zănatic, orb și mut, sfidând la fel destinul orb și mut,
care nebun, străin de lume, dușman
virtuții, numit-a sufletul – himeră, cuvântul – de argint?
Singurul dar al nostru, atotcuprinzător,
tristeți și avânt, iubire, bucurie,
singurul fapt uman, în tot ce-avem sălbatic!
Tu, care îl numești de-argint, nu crezi
în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna cuvânt de taină.
Tu înțelepciunea n-o guști, mersul ‚nainte nu te încântă,
cu ignoranță – tăcerea de aur – te hrănești.
Ești bolnav – căci tăcerea neștiutoare-i boală,
iar sănătate-i Vorba caldă și-atrăgătoare.
Tăcerea-i umbră, noapte; Cuvântul – plină zi.
Cuvântul adevăr e, viață sau nemurire.
Să cuvântăm întruna, tăcerea nu ni se potrivește,
de vreme ce ni-e chipul după al Cuvântului chip.
Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e
vorbirea cea de abur a sufletului mut.
Sensul versurilor
Piesa explorează valoarea cuvântului și a tăcerii, argumentând superioritatea cuvântului ca mijloc de exprimare, cunoaștere și viață. Se critică ignoranța și se celebrează puterea cuvântului de a aduce lumină și adevăr.