Doar labirinturi, răsuciri, embleme,
Laborioasă, rece alcătuire,
Ăst iezuit credea că-i izvodire
Poetică lung șir de stratageme.
Loc sunetele-n pieptu-i nu-și găsesc.
Ierbar de flori de stil, subtilități
Deșarte, simple ingeniozități.
Un stil uscat, lipsit de omenesc.
Nu l-a mișcat homeric glas dogit,
Nici cel de-argint și lună-al lui Vergil,
Pentru Oedip ochi n-are în exil,
Nici pentru Hrist pe cruce răstignit.
Văzut-a-n răsărit cum stele mii
Pălesc în aurora somptuoasă
Și le-a numit cu vorbă păcătoasă:
Găini ale cereștilor câmpii.
Iubirea sacră n-a ajuns s-o știe,
Nici dragostea ce buzele aprinde,
Citind Necruțătoarea îl surprinde
Al lui Marino tom de poezie.
Destinu-i ulterior nu-i scris în carte.
Țărâna din părăginit mormânt
Ajuns-a colb împrăștiat în vânt.
De lumea celor drepți avut-a parte.
Dar oare ce-a simțit privind Splendori
Și Arhetipuri clare? Poate-amar
A plâns atunci, spunându-și: în zadar
Nutritu-m-am cu umbre și erori.
Și ce s-a petrecut când, neclintit,
Foc sacru, Adevărul, s-a ivit?
Lumina-i pură poate l-a orbit,
Mergând pe drumul fără de sfârșit.
Mai este o-ncheiere: vane teme,
Neînsemnate l-au preocupat.
Nu-n rai i-e sufletul, ci frământat
De labirinturi, răsuciri, embleme.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra vieții și operei lui Baltasar Gracián, un iezuit și scriitor baroc. Explorează complexitatea gândirii sale, lipsa de emoție și impactul pe care l-a avut asupra lumii, sugerând o posibilă regretare a alegerilor sale în fața adevărului divin.