Se-nspumă valul vălurind,
Pe ţărm stă un pescar,
Cu ochiul rece cumpănind
Spre undiţă mai rar.
Dar cum privea, de seamă luând
Că valul s-a-nălţat,
Un trup, şuvoiul despicând
Din ape s-a iscat.
Glas de femeie i-a grăit:
– Tu mladele-mi momeşti
Cu gând isteţ şi viclenit,
În foc le nimiceşti!
Cât de zglobii sunt, de-ai şti,
Peşti mici pe fund mâlos,
Aşa cum eşti, ai coborî
Şi-ai fi mai sănătos!.
Nu-şi scaldă soarele cu drag
Şi luna, trupu-n val?
Şi chipul pe al apei prag
Nu-i fermecat opal?
Nu-ţi place-adâncul meu azur,
Străluminatul cer
Şi chipul oglindit mai pur
În unde ce nu pier?.
Se-nspumă valul vălurind
Şi stropii iscă semn,
Nespuse doruri îl cuprind
Precum un drag îndemn..
Cum i-a grăit, cum i-a cântat
Că-ndată s-a pierdut;
De-l trase ea, de s-a lăsat,
Că n-a mai fost văzut.
Sensul versurilor
Un pescar este ademenit de o creatură acvatică, posibil o sirenă, în adâncurile mării. Cântecul și chemarea acesteia îl îmbie să renunțe la viața sa terestră pentru o existență subacvatică, ducând la dispariția lui.