Nu jeliți singurătatea
Nopții! nu: ea va-mplini,
Frumoaselor, bunătatea
Mâinilor de-a se-ntâlni.
Cum, în dorul jumătății,
Femeia-și află bărbat,
Noaptea-i jumătatea vieții,
Darul ei cel mai curat.
Fiecare zi retează
Zilnicele bucurii;
O suporți, căci te distrează,
Însă n-ai vrea s-o reții.
Dar când fluturii-n sclipirea
Lămpii se consumă, puri,
Și când gluma și iubirea
Trec din gură-n alte guri;
Când flăcăul se grăbește,
Flușturatic, plin de foc,
Spre-un mic dar ce-l ispitește
Cu șăgalnicul său joc;
Când privighetori sub lună-și
Varsă trilul drăgăstos
Ce captivilor le sună
Ca un ah! duios;
Cum asculți plin de speranță
Clopotul care pe văi
Bate-n calm și siguranță
Douăsprezece bătăi!
De aceea tu din vinul
Zilei lungi puțin să bei:
Orice zi își are chinul
Și-orice noapte vraja ei.
Sensul versurilor
Piesa explorează singurătatea ca pe o parte necesară și chiar frumoasă a vieții, similară nopții care completează ziua. Sugerează că fiecare perioadă, fie ea de bucurie sau de tristețe, are un rol și o valoare proprie, îndemnând la echilibru și acceptare.