Pompei! De câte ori am străbătut
Aceste străzi! Însă Pompei cel mare,
Mai trist în țintirim mi s-a părut,
Mai mort, mai pur din foi de arhivare.
Sunt eu de vină că uitat-am tot:
De unde-a fost cu traiul fiecare,
De ziduri frânte și de-un sarcedot,
Rotit în hora tămăduitoare!
Țin minte numai urmele romane,
Călcate-n roți, porți sigilate-n stele,
Grădini, Vezuviu, văile-n toptane.
Era o primăvară ca de miere,
Zgârcit în inimă, ferice eu
Iubeam viața − și pe Dumnezeu.
Sensul versurilor
Poezia evocă o vizită la Pompei, unde naratorul reflectă asupra trecerii timpului și asupra memoriilor pierdute. Se simte o legătură puternică cu trecutul, dar și o melancolie față de ceea ce a fost uitat, culminând cu o declarație de iubire pentru viață și divinitate.