Ivan Bunin – Epitaf 1

Eu, fată, eu, soție am murit.
El îmi spunea c-am fost regină vie,
Dar eu numai visam înspre iubire
Și cu speranțe vagi m-am răsplătit.
În zi de april de oameni am fugit,
Plecai pe veci, tăcând un gând bizar
Și-n viață, totuși, n-am fost în zadar:
Pentru iubirea lui eu n-am murit.
În liniștea aleii de mormânt,
Unde doar vântul rar prin somn coboară,
Glăsuie tot de bucurii și vară.
La vechiul mausoleu, din când în când,
Sonet de dor îmi sună-a întristare,
Iar cerurile cad cu-nseninare.
* * *
Noapte tristă ca visele mele.
Undeva, în stepa nesfârșită,
Arde-o flăcăruie singurică..
Inimă, prea ești din doruri grele.
Însă cui și cum vei spune-n ele
Că te cheamă-o oarbă fărădelege?
Drumu-i lung, nici stepa nu-nțelege,
Noapte tristă, ca visele mele.
* * *
Fericit mă cred, cînd înspre mine
Ochii-ți lași, albaștri de fiori,
Luminează-n ei speranțe pline
Bolțile de ziuă fără nori.
Trist îmi e când taci, îngândurată,
Și în noapte pleoapele-ți afunzi.
Neștiind nici tu, iubești de-odată,
Și iubirea tainic o ascunzi.
Dar oriunde fi-vei viața toată,
Lângă tine sufletu-mi va sta..
Dragă, fie binecuvântată
Tinerețea și splendoarea ta.
* * *
La ea veni-i spre miezul nopții.
Dormea, iar luna lumina
În geamul ei, − și plapuma
Adăpostea un trup al sorții.
Ea odihnea dormind pe spate,
Cu umeri dezgoliți și grei,
Iar fără griji, ca apa-n cadă,
Stătea în somn viața ei.
* * *
Ce vară luminată și ștrengară!
Te uită-n ochii mei, ca înainte
Și spune-mi: de ce tristă ești în vară?
Și unde-i gingășia ta cuminte?
Dar taci, firavă, ochii nu-ți sunt galeși,
Nu-mi mai șopti recunoștinți cu brio:
Eu am aflat tandrețea de adio −
Sunt singur, iarăși!.
* * *
Tristețea mea e liniștită
Și-apoi din an în an mai fix
Văd zarea-n care, toropită,
Albea al verii fum pieziș..
Așa în tihna unei vile
Marine-auzi al toamnei val,
Cum auzi glasul de Sibile,
Orb, curajos și triumfal.
Așa în zarea stepei moarte
Se-aude-un clopot de cetăți,
Liniștitor și prea departe
De mici și pământești tristeți.
Versuri tălmăcite de Traianus