Cu cât ne iubeam, ne vedeam tot mai rar
și-ntindem spre ziuă crustacee de gheață
Semn al prezenței când trupul își ocolește
inima
Mereu se întâmplă ceva, mereu se adaugă
și asta nu lasă loc timpului în sacul de
dormit atârnat pe sinclinalul existenței
Viața ta netrăită e un kimono în care
încheietura pudrată poartă brățări
de tulpini unghiulare
Frântură de sinus aromitoare,
tangenta ei dispare la atingere
cu globul. Poate afară de ochi și
pământ, mult afară, ne rostogolim mai
spre miez. Acolo este tăcere față de care
lipsa de sunet e un vacarm
chiar acum vântul a scuturat ninsoarea de pe
creangă
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei relații în declin, folosind imagini poetice din natură și introspecții profunde. Vorbește despre distanța emoțională și căutarea unui miez al existenței dincolo de zgomotul cotidian.