Nu pot uita pădurile, gorunii,
Înalții, frații mei de cruce!
La umbra lor, să mor m-aș duce
Când ninge străveziu omătul lunii
Și blânde, tăcute căprioare
Sfioasele surori în luminișuri
La fiece mișcare din tufișuri
Cu botu-n sus, ascultă temătoare.
Apoi, acele dimineți prelinse
Ca o mătase albă și subțire.
Le sunt pe veci pierdutul mire,
Cu brațele spre depărtări întinse.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă pentru natură, în special pentru pădurile de goruni. Vorbitorul își dorește să moară în acest cadru natural, fiind copleșit de frumusețea și liniștea acestuia, dar și de sentimentul pierderii.