Versuri corectate și adnotate
O mână de arhanghel alb, îndepărtat,Atât de des îl mângâia pe frunte blând,Că nu era în lume risipit nicicândŞi totuşi peste lume singur împărat..El, albelor corăbii sprinten căpitan,De-a pururi depărtărilor râvnitul zeu.Ce ordin nepătruns îl îndemna mereuÎn mersul ăsta singuratic, inuman?
Nu pot uita pădurile, gorunii,Înalții, frații mei de cruce!La umbra lor, să mor m-aș duceCând ninge străveziu omătul luniiȘi blânde, tăcute căprioareSfioasele surori în luminișuriLa fiece mișcare din tufișuriCu botu-n sus, ascultă temătoare.Apoi, acele dimineți prelinseCa o mătase albă și subțire.Le sunt pe veci pierdutul mire,Cu brațele spre depărtări întinse.
Au început în mine iar să areStrălucitoare pluguri de lumină;Şi iar ograda gândului mi-e plinăDe brazde aurite-n praf de soare.Îmi cântă-n alba inimii grădinăAtâtea ciocârlii pierdute-n zare;Şi-mi înfloresc pe margini de cărareÎn vers, atâtea tufe de sulcină.Iar mi-au ieşit pe porţile de minte,În însorita inimii câmpieViţeii tăinuitelor cuvinte.Să-mi pască-n rime alba primăvarăŞi să mi-o rumege … Citește mai mult