XII.
Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
l-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pândise trupul gol,
prin câinii lui Diana l-a osândit să piară.
Chiar Prometeu, când slăvii a smuls un foc în pară,
el ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,
pe stânci legat de Joe cu vulturii ocol,
hrăni flămânde ciocuri din fierea lui amară.
Și totuși nu mi-e teamă, în-nalta mea trufie,
comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
în suflet când eroii Helladei îmi învie.
De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
când focul fără moarte îl ține răpitorul.
Sensul versurilor
Sonetul explorează teme ale curajului și inspirației prin referințe la figuri mitologice precum Icar, Acteon și Prometeu, subliniind în același timp puterea artei și a poeziei de a învia spiritul eroilor antici. În ciuda pericolelor și a pedepselor suferite de aceste figuri, poetul își găsește inspirația în moștenirea lor, aspirând la înălțimi spirituale și artistice.